Îți amintești de ultima poveste,
Pe care-ai pus pecetea de sfârșit?
Un zbor s-a prăbușit fără de creste
Și a rămas în hăul nesfârșit.
Nu am știut ce ran-aveai deschisă
Când ți-am pășit sfioasă peste prag,
Nici că fereastra rămăsese-nchisă,
Să nu-ți zăresc al pleoapelor șirag.
Purtai pe umeri mantie cernită
Și-n suflet munți întregi de supărări…
Singurătatea-n cuie priponită
Îmi ascundea spre tine-orice cărări.
N-ai observat când am intrat în casă
Cu zâmbetul pe buze înroșit…
În fața ta, era o pâclă deasă
Și gândul mi-a rămas nedeslușit.
Atât voiam, să-ți văd în ochi lumină,
Să-ți dau un colț de stea, să poți visa…
M-ai alungat chiar făr’ să am vreo vină
Și-ai așternut uitarea-n urma mea.
Azi, zâmbetul a ruginit a toamnă…
Cărările sunt pline de tăceri…
Doar amintirile ne mai condamnă,
Să retrăim trecute primăveri.
Târziu, ai recitit acea poveste…
Te-ai întrebat: „De ce e-acest sfârșit?”
Ai vrut să îi dai zborului noi creste,
Dar fluturii, în mine, au murit.
Condamnați de amintiri
